Am fost acolo sus…am trăit momentul ăla cum nu am avut curajul să trăiesc până acum.Un an trece repede, dar un minut când e trăit secundă cu secundă trece greu.Când eram la înălţime,ziua,cerul era întunecat şi aerul greu de respirat.Noaptea însă,stelele erau ca nişte mici găuri în podeaua prăfuită a cerului.Liniştea mă cuprindea şi eram fericită.Fericită că am cunoscut locul acela unde mă puteam ascunde de câte ori voiam.E într-adevăr mult de urcat până acolo , dar cu voinţă ajungi uşor.
La 7.900 de m ,ura,invidia,egoismul nu există.E doar o bucurie inexplicabilă,este momentul în care poţi asculta liniştea din tine.Este momentul în care gândurile, speranţele,visele şi dragostea se îmbină toate într-o secundă şi te umplu până la împlinire. Ai încredere în tine şi asculţi glasul cerului.
Şi acolo,în vârful lumii, am trăit o linişte profundă.Parcă toate sunetele se prabuşiseră…
si la 100 de metri nu mai exista ura,egoism,neputinta…e doar limita , vis,inocenta.
imi place melodia,si postul…si cand te vad asa mica si nebuna ma gandesc ca mai multi oameni ca tine n’ar strica …pacat ca nu te cunosc mai bine …dar si asa e deajuns
)
hai coboara pe pamant :> lucrurile sunt frumoase si aici
Craciun linistit!:)